Glorioasa istorie a teatrului românesc

teatrul-national-iasiÎncă din vremuri imemoriale , locuitorii pământului românesc de astăzi au simţit necesitatea jocului teatral practicând obiceiuri şi rituri în ale căror forme de manifestare colectivă desluşim elemente cu un evident caracter spectacular . Aceste manifestări – cuprinse în ceea ce Mircea Eliade denumea ,, tradiţie folclorică “ şi dintre care unele au răzbătut până în viaţa contemporană a ţăranului roman – erau menite să determine , prin procedee de natură magică , fertilitatea pământului (,, paparudele “ , ,, caloianul “ ,
,, drăgaica “ ) , să contribuie la îmbelşugarea traiului zilnic , să consemneze momente calendaristice sau ciclul evenimenţial al vieţii şi al morţii ( ,, brezaia ” , ,, cucii ” , ,,căluşarii”, ,, unchieşii ” ) .Ele se desfăşurau , după împrejurări , în mijlocul naturii , mai ales primăvara şi vara , în sate ori în casele oamenilor , totdeauna în prezenţa unui ,, public ” interesat sufleteşte de producţiile respective ( implicând adesea măşti ) , şi erau practicate potrivit unor ,, scenarii ” constituite prin tradiţie orală , de către ,, interpreţi ” ( bărbaţi , femei şi copii ) anume aleşi . Acestor practici li s-au suprapus în antichitate manifestările cu caracter spectacular ale autohtonilor geto – daci , cele apărute pe ţărmul Mării Negre prin intermediul coloniilor greceşti , precum şi cele aduse de coloniştii români în Dacia ; în secolele II – VII ele au căpătat trăsăturile specifice noii spiritualităţi româneşti atunci născute , fiind îmbogăţite apoi cu adaosuri laice şi religioase medievale , pentru a fi sintetizate treptat în aşa numitele producţii folclorice cu caracter teatral care aveau să devină în secolele XVIII – XIX elemente formative ale fenomenului teatral naţional cult .
Cea mai veche încercare dramaturgică originală cunoscută până astăzi este cuprinsă într-o scriere anonimă ( aparţinând poate lui Samuil Vulcan ) , descoperită de Nicolae Densuşianu în biblioteca Episcopiei române din Oradea , datând probabil din anii 1778 – 1780 şi intitulată Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa (Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova exprimată în formă de tragedie ) . Manuscrusul este alcătuit din scene disparate , câteva scrise în alte limbi ( o predică în ţigăneşte , cântece în latină şi maghiară ) .
Din primii ani ai secolului al XIX – lea există în Moldova cele trei scene pentru teatrul de păpuşi ale lui Costache Conachi , intitulate : Giudecata femeilor , Amoriul … şi Comedie banului , Constantin Canta . Aceasta din urmă , scrisă în colaborare cu Niculae Dimachi şi Dumitrache Beldiman vădeşte certele înclinaţii pentru dramaturgie ale autorilor dar şi neîmplinirea lor .
Între cele dintâi încercări dramatice româneşti enumerăm : fragmentul dintr-o piesă în versuri intitulată Serdarul din Orhei descoperită de Vasile Alecsandri , care presupunea că datează din 1811 , conţinând după părerea Bardului de la Mirceşti , o încercare de satirizare a parvenitismului , apoi prelucrarea după Gessner şi Florian Mirtil şi Hloe a lui Asachi , dar mai ales pamfletele dramatice ale lui Iordache Golescu , intitulate Starea Ţării Rumâneşti acum în zilele Măriei Sale lui Ioan Caragea – Voievod ( 1818 ) şi îndeosebi Barbul Văcărescu , vânzătorul ţării ( probabil 1828 ) .
Cea dintâi perioadă de înflorire a dramaturgiei originale o găsim în legătură cu momentul revoluţionar de la 1848 , sub forma dezvoltării comediei satirice , când o serie de dramaturgi îşi propun să ţintuiască la stâlpul infamiei , cu mijloacele comicului moravurile decăzute ale societăţii vremii : parvenitismul , căsătoria din interes , moda imitării cu dinadinsul a unor obiceiuri din lumea occidentală , stâlcirea limbii române , surprinse în structuri teatrale foarte simple şi cu resurse literare încă modeste .
Printre aceşti dramaturgi trebuie amintiţi Costache Facca ( 1800 – 1845 ) , autorul piesei Comodia vremii sau Franţuzitele (1833) , Alecu Russo (1817 – 1859 ) , autorul pieselor Jignicerul Vadră şi Băcălia ambiţioasă ( ambele în 1846 ) , Costache Bălăcescu (1819-1880) , autorul comediei O bună educaţie (1845) , marele prozator Costache Negruzzi (1808 – 1868) , autorul Cârlanilor (1849) şi al Muzei de la Burdujăni (1851) .

Misu_Popp_-_Portretul_lui_Vasile_Alecsandri Principala contribuţie la dezvoltarea dramaturgiei originale   o aduce Vasile Alecsandri (1821 – 1890) , personalitate complexă şi reprezentativă a culturii naţionale : poet , prozator , memorialist şi dramaturg , animator de viaţă literară şi teatrală .
Format în spiritul culturii franceze , el şi-a încercat iniţial pana de dramaturg prin prelucrarea unor teme din literatura pariziană a vremii , găsindu-şi însă în curând tonul original .
Începutul îl constituie Iorgu de la Sadagura (1844) şi Iaşii în carnaval (1845) . Ambele lucrări , împreună cu Piatra din casă (1847) şi O nuntă ţărănească (1848) constituie ceea ce am putea numi prima fază de creaţie a lui Alecsandri în domeniul comediei .
Anii care au urmat îi aduc lui Vasile Alecsandri maturizarea talentului , dramaturgul sintetizând din creaţiile anterioare un personaj nou – Coana Chiriţa . Cele două realizări principale din această serie Chiriţa în Iaşi (1850) şi Chiriţa în provincie (1852) , relevă poziţia critică a lui Alecsandri faţă de viaţa socială a vremii dar şi perfecţionarea mijloacelor sale de creaţie ( construcţia decisă a personajelor , precizia replicii , efectele comice ) până într-atât încât personajul principal a rămas multă vreme legendar , iar piesele respective rezistă încă reprezentării în zilele noastre .
Din aceeaşi perioadă datează şi comediile Concina ; Millo director ; Agachi Flutur ; Ginerele lui Hagi – Petcu sau operetele Scara mâţei şi Crai Nou (aceasta din urmă pe muzica lui Ciprian Porumbescu ) sau ,,feeria” Sânziana şi Pepelea .
Putem afirma că Alecsandri reprezintă punctul cel mai înalt atins în dezvoltarea comediei satirice la jumătatea veacului al XIX – lea ( 1840 – 1879 ) calităţile ( spiritul viu de observaţie , pitorescul personajelor , verva , umorul ) fiind proprii întregii dramaturgii premergătoare .
A doua direcţie de dezvoltare a dramaturgiei originale o constituie drama istorică de inspiraţie naţională .
Astfel primii autori ce au scris drame istorice au fost : Gheorghe Asachi (Petru Rareş , 1837) , Theodor Codrescu ( Plăieşul Logofăt mare , 1846 ) , Nicolae Istrati ( Mihul … , 1850 ), Al . Pelimon (Curtea lui Vasile Vodă , 1852 ) , C. Z. Halepliu ( Moartea lui Mihai Viteazul la Turda , 1854 ) , Ioan Şoimescu (Moartea lui Radu VII de la Afumaţi , 1854).
Începutul cel mai edificator în drama istorică românească îl face Vasile Alecsandri cu piesa Cetatea Neamţului tipărită în 1857 şi al cărei subiect , mărturiseşte autorul , ,,e tras din novela istorică a d-lui C. Negruţi “ (Sobieski şi românii , 1686) .
Încheindu-şi pe la 1877 activitatea comediografică , Alecsandri creează drama în versuri , în cinci acte , Despot – Vodă (1879) .
Momentul afirmării dramei istorice în teatrul românesc îl datorăm ilustrului cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838 – 1907) .Bogdan_Petriceicu_Hasdeu După ce contribuise prin numeroase articole la îndrumarea teatrului , pledând pentru un repertoriu original , pentru sinceritate şi firesc în interpretarea scenică , el elaborează drama Domniţa Ruxandra şi tragedia Răposatul postelnic, exerciţii teatrale fără valori deosebite . Le urmea însă în 1867 poemul dramatic Răzvan şi Vidra , rod al maturizării artistice , aş acumulărilor importante la care ajunseseră cercetările sale istorice .
Dezvoltarea dramaturgiei autohtone româneşti din perioada 1877 – 1918 ne apare dominată de trei personalităţi marcante : Ion Luca Caragiale , Alexandru Davila şi Barbu Delavrancea .
Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) este considerat alături de Mihai Eminescu şi Ion Creangă , unul dintre cei mai de seamă scriitori români .
Valoarea operei sale rezultă , desigur , din ansamblul ei (teatru , proză , teorie şi critică) dar , fără îndoială , în acest ansamblu predomină literatura dramatică .
Elaborată în decursul a doisprezece ani , opera sa dramatică cuprinde , în ordine cronologică , comediile O noapte furtunoasă (1879) , Conu Leonida faţă cu reacţiunea (1882), O scrisoare pierdută (1884) , D’ale carnavalului (1885) şi drama Năpasta (1890) .
Dacă dezvoltarea comediei satirice ajunge cu opera lui Caragiale în faza clasică a dramaturgiei româneşti , evoluţia dramei istorice de inspiraţie naţională atinge această culme prin contribuţiile lui Alexandru Davila şi Barbu Ştefănescu Delavrancea .
Astfel Alexandru Davila (1862 – 1929) contribuie la în florirea dramei de inspiraţie naţională prin opera sa de căpetenie Vlaicu-Vodă (1902) considerată cea mai valoroasă dramă istorică autohtonă .
Au trecut numai şapte ani de la premiera lui Vlaicu-Vodă şi cortina Teatrului Naţional din Bucureşti s-a ridicat s-a ridicat pentru a înfăţişa publicului un nou moment înălţătir în istoria românilor , prin pana unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori ai vremii Barbu Ştefănescu – Delavrancea (1858 – 1918) . 397px-Barbu_Stefanescu_Delavrancea_-_Foto02Este vorba de poemul dramatic Apus de soare reprezentat pentru întâia oară la 4 februarie 1909 .
Dramaturgia istorică a lui Delavrancea s-a bucurat de interpretări remarcabile încă de la premierele pieselor : C. I. Nottara a realizat în Ştefan cel Mare şi în Luca Arbore două dintre cele mai importante creaţii ale sale . În deceniile mai recente George Calboreanu apoi Gheorghe Cozorici şi Teofil Vâlcu au reeditat emoţionante interpretări în rolul lui Ştefan .
Încă de la începutul secolului XX apar în literatura dramatică autohtonă semnele unor înnoiri care aveau să semnifice în perioada dintre cele două războaie mondiale intrarea dramaturgiei într-o epocă aparte , a unei complexe modernităţi : în 1909 Mihail Sorbul scrie dramele istorice în câte un act Praznicul calicilor şi Sărmanul popă , în 1911 se reprezintă poemul feeric Înşir-te mărgărite de Victor Eftimiu , în 1915 din nou Mihail Sorbul scrie puternica dramă istorică Letopiseţi şi un an mai târziu , comedia tragică Patima roşie , pentru ca tot în 1916 , Camil Petrescu să dea prima variantă a Jocului ielelor .
Alexandru Kiriţescu (1888 – 1961) face parte din aceeaşi generaţie cu Eftimiu şi Sorbul . Scriitor multilateral , el atacă problematica vieţii sociale contemporane în ,,trilogia burgheză” – Marcel şi Marcel (1923) , Florentina (1925) , Gaiţele (1932) – atingând cu cea din urmă linia de culme a virulenţei satirice moştenite de la Caragiale .
Camil Petrescu (1894 – 1957) , una dintre personalităţile proeminente ale literaturii româneşti din prima jumătate a secolului XX , ocupă un loc de frunte şi în istoria dramaturgiei din această perioadă . Camil Petrescu este cel care creează în teatrul românesc drama de idei şi implicit drama intelectualului în societatea vremii – Jocul ielelor (scrisă în 1916) .
Alte creaţii dramatice reprezentative pentru Camil Petrescu sunt : Suflete tari (1922), Mioara (1926) , Mitică Popescu (1926) , Act veneţian (1919) .
Lucian Blaga (1895 – 1961) poet şi filozof de un deosebit prestigiu în cultura naţională românească şi-a închinat şi el o bună parte din energia creatoare literaturii dramatice , oferind creaţii de certă valoare : Zamolxe (1921) , Tulburarea apelor (1923) , Daria (1925) , Meşterul Manole (1927) , Cruciada copiilor (1930) .
George Mihail – Zamfirescu (1898 – 1939) este continuatorul speciei inaugurată în dramaturgia română de Mihail Sorbul , comedia tragică , prin Domnişoara Nastasia (1927) , Idolul şi Ion Anapoda .
Victor Ion Popa (1895 – 1946) , om de teatru şi literat polivalent a adus prin opera sa dramatică , regizorală şi pedagogică o contribuţie însemnată la evoluţia teatrului românesc dintre cele două războaie mondiale . Din variata lui creaţie dramaturgică se desprind câteva lucrări care relevă preocuparea pentru dramă şi pentru comedia sentimentală : Muşcata din fereastră (1928) , Take , Ianke şi Cadâr (1933) .
Gheorghe Ciprian (1883 – 1968) actor de frunte al scenei româneşti îşi revendică un loc aparte în istoria dramaturgiei autohtone prin izbutitele comedii Omul cu mârţoaga (1927) şi Capul de răţoi (1940).
Tudor Muşatescu (1903 – 1970) s-a bucurat cel mai mult dintre confraţii săi de aprecierea unanimă şi constantă a publicului spectator . Opera sa cuprinde aproape 60 de piese
originale de toate genurile . În fruntea lor se situează neîndoielnic Titanic – vals (1932) şi
…Escu (1933) , satire virulente la aresa politicianismului , a parvenitismului şi a farsei electorale . Dintre celelalte piese ale scriitorului cităm : Sosesc deseară (1932) , Visul unei nopţi de iarnă (1937) , Geamandura , Madona , Al optulea păcat , Ţara fericirii .
Mihail Sebastian (1907 – 1945) exprimă în opera sa dramatică , redusă cantitativ din cauza morţii premature , revolta în faţa unei lumi nedrepte prin dorinţa de evadare din această lume : Jocul de-a vacanţa (1938) , Steaua fără nume (1944) .
Mircea Ştefănescu (1898 – 1982) , remarcabil tehnician al scrisului dramaturgic a creat numeroase piese care se înscriu în aria dezbaterii problemelor de viaţă : Robă albă (1924) , Comedia zorilor (1928) , Reţeta fericirii (1946) , Micul infern (1948) , Rapsodia ţiganilor (1948) , Căruţa cu paiaţe (1951) , drama Cuza – Vodă (1959) .
Aurel Baranga (1913 – 1979) a dovedit mult talent în domeniul comediei satirizând birocraţia (Mielul turbat , 1953) , practica şperţului (Adam şi Eva ,1963) , imoralitatea în viaţa de familie (Reţeta fericirii , 1957 ; Fii cuminte Cristofor , 1964 ; Sfântul Mitică Blajinul , 1965 ; Opinia publică ,1967).
Teodor Mazilu (1930 – 1980) abordează comedia amară în Mobilă şi durere (1979) .
A doua vârstă a comediei se manifestă sub condeiul noului val de dramaturgi apărut pe la mijlocul deceniului 7 : Paul Everac (Viaţa ca un vagon – 1973 , Un fluture pe lampă – 1972 ,Ordinatorul – 1980 ); Suto Andras (Formidabilul Ghedeon – 1967); Dorel Dorian (Ninge la Ecuator – 1964 ,Corigenţă la dragoste – 1967) ; Valentin Munteanu (Hotel ,,Zodia Gemenilor”- 1975) ; Ion Băieşu (Preşul – 1972) ; Mihai Ispirescu (Concediu nelimitat – 1978 ; Trăsura la scară – 1983 ) ; Tudor Popescu (Paradis de ocazie – 1979 , Concurs de frumuseţe -1979 , Milionarul sărac – 1983 , Hoţul de sentimente – 1988).teatru_masti
Pretutindeni , teatrul românesc – care i-a dăruit artei universale pe Ion Luca Caragiale şi pe Eugen Ionescu , pe Matei Millo , pe Grigore Manolescu , pe Aristizza Romanescu şi pe Nottara , pe Maria Ventura şi pe Elvira Popescu , pe Radu Beligan şi pe Ştefan Iordache , pe Ion Sava şi pe Liviu Ciulei , pe Andrei Şerban şi pe Silviu Purcărete , ca să ne limităm numai la cele mai răsunătoare nume – contribuie şi va contribui neîncetat , cu sinceritate şi ardenţă creatoare , la continua dezvoltare a relaţiilor teatrale internaţionale , la cunoaşterea reciprocă a slujitorilor scenei , exprimând o vocaţie tradiţională .

Publicités

Une Réponse to “Glorioasa istorie a teatrului românesc”

  1. c`est bon

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s

%d blogueurs aiment cette page :